Tablou [~one-shot series~]

Atentie, acest one-shot va fii urmat de altele cu aceiasi tema


Tablou

Cerul plange, omul rade, viata merge inainte, totul ,dar absolut totul face parte din acest tablou ciudat numit, viata...
Sudoarea ochilor mei se preling pe pometi albi-ciocolati ai fetei, e o culoare ciudata mai deschisa decat capucino-ul frappe dar mai inchis ca albul zapezi, ma rog, irisul negru cateodata maro priveste prin bucatile de sticla sparte, e o scena, o scena incadrat de acele rame groase, din stejar cu forme diverse, e lemn dar un lemn atat de maleabil incat ai jura ca e fluid, ca e apa, ca e o nimfa, orice ar putea fii, e vazut din atatea unghiuri, atatea pareri atatea...puncte de vedere, dar nici unul real, nu pentru ceilalti. Aceasta capodopera haotica si unica nu are un artist, are mai multi... nu e facuta de nimeni altul decat omul, astazi cerul plange udand acele rame invechite si sterse, cerul plange, copaci dezgoliti de viata isi leagana coroana moarta in toate partile, jos pamantul rece e acoperit de flori ce par si ele moarte, desi sunt verzi, e un verde mort, oameni acoperiti de sentimente se infatiseaza, vad in ochii unuia roz, dar langa el vad negru, unul vede in alb, altul in gri, nu e nimic deosebit azi, vad deja ce oricine poate observa prin vitraliul alcatuit de acele culori si nonculori moarte, vazute prin cioburile geamuluia coperit cu dare de sange, sangele ramelor fluide, totul e un nonsens, un nonsens al haosului dar...dar acel haos minuant ce ar trebui sa ne elibereze din el insasi, azi nu face decat sa ne adanceasca in durerea acestui magnific tablou ce azi paleste sub ganduri. Observ ca cea ce ramane din geam se abureste, oftez? Da..caci insa-si respiratia mea moarta nu il atinge, desi jur ca stau lipit de el, simt ceva fierbinte pe frunte...plange..dar de ce? E mereu invingator in aceasta lupta nesfarsita, unde copaci sunt morti si in acelasi timp vii, unde cerul e mereu innorat, iar potecile pietruite au acelasi sunet placut atunci cand pelerinele de sentimente le acopera, facandu-le sa sune ca si cand pasi debusolati ai oamenilor le ating, aici oameni sunt fulgi de pene, acolo undeva in realitatea lor murdara sunt giganti scurtati prin propiul lor venin.
Inchid ochii si uit de acest tablou, ii redeschis si vad altceva, clape..clape de pian, inteleg acum a venit timpul sa scap de aceasta asteptare si sa ma avand in lumea mizerilor, ating centul geamului acolo unde acesta e facut daor din ramastiele a cea ce pareau fii cioburi, inchid ochii si ii redeschid realizand ca acum cant o melodie, acordurile ingeresti ma duc catre lumea lor si vad, cea ce ei vad, puntea lor de legatura cu noi... acest tablou incarcat de ura oamenilro si iubirea ingerilor

Sfarsit